Izgonire

Episodul 16
Izgonire








Ea mereu imi dovedea ca era puternica, dar nu cred ca a vrut niciodata sa imi spuna "nu te ingrijora in legatura cu mine" de fiecare data cand zambea ori de cate ori trebuia sa fie trista, sau statea curajoasa in picioare cand trebuia sa se ascunda in frica, ci probabil ca doarea sa am grija de ea, sa ii fiu alaturi mai mult ca oricand, probabil ca de fiecare data cand zambea in momentele triste astepta o imbratisare, de fiecare data cand statea in picioare cand trebuia sa stea ascunsa vroia sa o apar, probabil ca tot ce dorea era atentia mea, si probabil ca gandesc prea mult. Elise era o fata minunata, pur si simplu stralucea, era mai luminoasa ca oricare stea, mai calda ca orice foc, numai eu nu am vazut-o, tocmai eu nu am simtit-o, tocmai eu, cel ce ii era cel mai apropiat, cel pentru care ea ardea si stralucea, mereu am fost un orb, un naiv si un prost, iar acum nu mai pot schimba nimic. Tot ce pot face e sa ma urasc, sa ii respect ultima ei dorinta, cea de a nu muri si sa ma intreb: cat voi reusi sa ma tin de ea deoarece incetul cu incetul mintea mi se degrada iar eu deveneam o creatura violenta.
Urmatoarele zile le petrecusem numai in sectia de politie in calitate de suspect. Ma enerva la culme modul in care eram privit, in care mi se vorbea si mai ales, faptul ca luau in considerarea posibilitatea ca eu sa o fi impins de le acoperisul acelei cladiri. Au aplicat tot felu de jocuri mentale, incercand sa ma faca ba sa ma simt vinovat ba sa ma simpatizeze pentru a afla informatii fapt ce imi provoca un dispret suprem fata de politia din aceasta tara. Pur si simplu se contraziceau singuri cu biletul lasat de Elise in urma. NU STIAU SA CITEASCA? NU INTELEGEAU LIMBA ROMANA? De ce dracului nu ma lasau in pace? Ce rezolvau cu aceasta batjocora, aceasta tortura nenorocita? Nu le era de ajuns ca si asa sufeream din cauza pierderii persoanei pe care o iubeam? Chiar i-am injurat in fata de cateva ori si am si reactionat violent fiind fortati sa ma imobilizeze, dar intr-un sfarsit le veni mintea la cap si imi dadura pace. O data de acea sectie de politie scapasem si de sursa mea de stres, dar acea creatura ce se trezise in acea noapte in mine nu era deloc satisfacuta, tentaculele ei aspre si uscate imi infasurara mintea si mereu o strangeau si o frecau iritand-o la maxim, insetandu-ma de distrugere. Eram o bomba cu ceas mergatoare, toata lumea din fata mea era vinovata pentru moartea ei doar pentru ca erau oameni, aceeasi specie cu rahatii din acel bloc, cu ignorantii ce nu au miscat un deget in momentul in care Elise cadea de la etaj, sau cu ipocritii si prostii din sectia de politie. Simteam nevoia de a distruge intreaga lume, doream razbunare.
Desigur ca din sectia de politie am fost direct la un psiholog alaturi de ai mei pentru a incerca sa ma vindece, insa toate incercariile lui de a stinge focul din sufletul meu erau inutile, ba chiar punea jar pe foc cu vorbele sale goale, cu acei ochi ce ma priveau numai ca pe o sursa de venit si in niciun caz ca pe un om ranit, dar continuam sa ma duc in fiecare saptamana lunea si vinerea. La scoala aproape ca renuntasem, ma gaseam neputincios in fata acelei cladiri in care obisnuiam sa imi petrec timpul alaturi de ea, imi lasa un sentiment agonizant ce imi seca si cel mai pic strop de umanitate din mine si imediat ba ma infuriam, ba cadeam intr-o depresie adanca din care nu mai reusea sa ma scoata nimeni. Si nu era numai asta, acum in urma acelui eveniment toata lumea ma privea ca pe un criminal josnic, ca pe un nenorocit. Toata lumea ma acuza in tacere sima vorbeau pe la spate, pana si Ana cea mereu alaturi de mine parca se distantiase iar ochii ei erau plini de dubii, dar nu imi pasa de ce ziceau sau credeau ceilalti, puteau arde cu totii. Acea scoala nu mai era de mine, nu mai apartineam acelui loc asa ca usor usor m-am retras iar frecventa mea a ajuns la zero.
 Iar diminitele erau si mai chinuitoare, de fiecare data cand imi deschideam ochii parca o si vedeam in fata mea zambindu-mi de parca nimic nu s-ar fi intamplat sau tragand patura de sub mine, daca nu stiam ce patise puteam sa jur ca era chiar acolo, de multe ori chiar o puteam atinge si simti, dar niciodata nu o puteam auzi si asta ma distrugea, defapt psihic eram deja distrus... Stiam ca toate acestea erau doar o iluzie, o nascocire a propriei minti aflate in paragina dar refuzam sa ies din acea stare, zambidu-i inapoi zambetului taios al nebuniei. Dar toate acestea nu durau mult deoarece mereu ea ma invita sa ma dau jos din pat, eu o ascultam hipnotizat iar cand zambetul ei a devenit mai infloritor ca oricand dispare brusc sub ochii mei trezindu-ma stand in picioare clatinandu-ma obosit.
"De ce ai facut asta?" o intreb pe Elise ce era inca vie in mintea mea apoperindu-mi ochii cu ambele maini extenuat. "De ce spui niste vorbe asa de egoiste ca apoi sa ma lasi singur? Tu nu te asculti? Tu nu vezi ce faci? Nu realizezi consecintele actiunilor tale? Nu realizezi cat de mult te iubeam?" continui cu o serie de intrebari ce ma iritau din ce in ce mai mult pana am ajuns la starea de nevrozitate. "DE CE?!" zbier eu deodata singur in mijlocul camerei "GAH PROASTO! TAMPITO! IMBECILO! IDIOATO! EGOISTO! RAHAT INFECT CE SUNT! DOAMNE, CAT DE MULT TE URASC..." continui sa exclam enervandu-ma din ce in ce mai tare dupa care imi vine brusc o idee superba, diabolica as putea spune, iar cu aceasta decizie am luat si o teava de plumb ce o tine tata in casa pentru autoaparare si pornesc cu ea prin oras in cautarea celui care cel mai probabil a adus-o in acea stare. Era timpul sa fac cunostiinta cu Gabi!
Eram plin de draci, o aura intunecata, greoaie ca metalul ce il caram dupa mine ma conducea iar eu ma lasam orbeste condus. Aroma ce mi-o lasa in suflet era minunata, sau cel putin mult mai buna decat depresia ce ar fi trebuit sa o sufar, imi simteam mintea erodand, orice stalp ce ar fi trebuit sa sustina sanatatea mea mentala se daramase. Nu mai eram decat o creatura violenta, o bestie turbata insetata de sange, iar acea sete nu se va potoli cel putin pana nu il voi gasi pe cel ce mi-a negat intreaga copilarie, cel ce mi-a luat persoana iubita de langa mine, si chiar din aceasta lume, cel ce a distrus o prietenie, o persoana, pe Elise. Norocul meu a fost ca era sambata, iar orasul era mic asa ca mi-au trebuit decat cateva ore sa il gasesc pe nenorocit stand singur asteptand pe cineva in fata unui bloc. In momentul in care l-am bazut parca un val ametitor de mare de nebunie nervi si entuziasm m-a lovit iar capul scufundat i haos mi-a dictat un singur lucru: "ATACA!" iar in acel moment intr-o rasuflare am si pornit in fuga spre prada nebnuitoare si ii dau cu teava de plumb in coapsa asa de tare incat imi zboara teava din mana el cazand automat la pamant lasand un tipat de durere afara.
"NENOROCITULE!" tip eu dandu-i un picior in coaste, apoi unul in brat dar sunt oprit de cel pe care il astepta Gabi imobilizandu-ma din spate, dar in acel moment victima mea reactioneaza intr-un mod ce m-a socat si mi-a distrus tot cheful pe care il aveam.
"LASA-L SA DEA!" striga gabi incercand sa se ridice fara succes, lovitura din picior i-a amortit tot piciorul lasandu-l paralizat temporar.
"CE?!?!" intreaba prietenul sau tampit.
"LASA-L SA DEA AM SPUS!" tipa el iritat "O merit..." continua el pe un ton trist, cu acestea spuse prietenul sau imi da drumul dar nu ma slabeste din priviri. Cheful meu era distrus si asa, socul cuvintelor sale m-a trezit din acea stare haotica.
"De ce spui asta?" il intreb eu uitandu-ma la el ca la un jeg simtindu-ma orarecum insultat de cuvintele sale, ince fel nici eu nu intelegeam, dar ma enervau.
"Din cauza mea s-a intamplat totul...." a izbucnit el cu lacrimi in ochi. "Daca nu mi-a fost asa teama sa sufar, de o despartire." spune el cu o voce patetica inclestandu-si pumnii si tragandu-si nasul. Vazandu-l asa pleznesc inca o data si il intosc si il apuc de guler scutarandu-l.
"SI DE CE AI FACUT-O NENOROCITULE!" tip la el nesatisfacut de raspuns.
"DEOARECE URMA SA PLECE DIN TARA!" zbiara si el pierzandu-si cumpatul.
"C-cum adica?" il intreb eu pierdut.
"DA! Trebuiau sa plece peste o luna in Anglia, sa se stabileasca acolo.... Tatal ei obtinuse o oferta buna acolo..." imi raspunde el evitand contactul cu ochii. Eu nu ii raspund, pur si simplu ma ridic in picioare si plec tacut cu un sentiment de goliciune in mine. Nu mai eram nici violent, nici furios, eram pur si simplu gol. Si asa am continuat sa fiu inca ceva timp pana cand psihologul meu le-a spus alor mei ca trebuie sa ma mute din acea scoala si chiar din acest oras spre binele meu. Eu logic ca am protestat dar nu am avut incotro. Uitandu-ma din trem cum imi lasam orasul parintii si toate amintirile in urma oarecum usurat, dar tot exista in sentiment de regret in mine ce ma framanta pe masura ce ma indepartam de cei dragi mie. Nu mai aveam incotro, trebuia sa imbratisez o viata noua intr-un nou oras gigantic comparativ cu micutul orasel in care ma nascusem alaturi de matusa mea. Acolo am fost transferat la un nou psiholog o noua scoala si mi-am facut noi cunostiinte ce nu stiau nimic despre trecutul meu asa ca nu ma bateau la cap cu intrebari enervante, dar nici unul dintre ei nu s-a calificat sa ocupe postul de prieten deoarece in ciuda faptului ca nu o aratam, simteam o ura puternica fata de vita si tot ce imi oferea ea, si bune si rele, toti oamenii inclusiv familia, absolut tot, dar nu am vorbit nimanui de asta asa ca intr-un final am decis sa pun punct vizitelor la pshiholog prefacandu-ma fericit si bine merci pentru un timp si mi-am mai luat un stres de pe cap, apoi am trecut cu usurinta la liceu, nu era cel mai stralucit dar avea reputatia sa. Cu timpul ma obisnuisem cu ura din mine si starea mea de iritare muta s-a transformat usor usor in plictiseala, m-am simtit norocos in momentul in care scapasem si de matusa mea indragostindu-se de un francez alaturi de care a fugit in tara sa de provenienta dar a trebuit sa imi infrunt parintii ce insistau sa ma intoc acasa, dar inbtr-un final am reusit sa ii conving ca ma descurc cu doua surse de venit: o suma considerabila de bani trimisa de acasa iar una din Franta din partea matusii mele. Si asa am ajuns eu sa locuiesc singur timp de un an dar asta nu schimbase nimic starea mea psihica si continuam sa privesc totul incruntat si sa injur lumea in mintea mea ruginita. Insa asta nu a mai durat mult dupa un eveniment petrecut intr-o dimineata la cateva saptamani dupa ce am inceput clasa a 12-a. Mergand plictisit, injurand lumea in gand pentru cat de frumoasa putea fi dimineata aceea am vazut-o in statie asteptand... Era... Elise, era acolo sub ochii mei! Ce cauta acolo... renuntasem dupa atata timps a ma mai gandesc la ea insa deodata apare sub ochii mei asa frumoasa, asa fragila, asa brusc dar apoi am avut sa realizez ca nu era ea... ci doar o fata ce semana leit cu ea, era Livia...