E toamnă, e foşnet, e somn... E tuse, e planset, e gol...

Episodul 13
E toamnă, e foşnet, e somn...
E tuse, e plânset, e gol...





Toamna, anotimp al mortii si renasterii mele cu o frumusete pangarita si binecuvantata de atingerea inimii sale. Oare cat va mai dura tot acest chin pana voi uita de caderea frunzelor ce dansau triste in jurul lacrimilor noastre? Oare cat va mai dura pana voi respira cu usurinta aerul sau? Oare cat ma vor mai bantui toate imaginile cu noi doi, cu tine? Cand nu voi mai repeta ca o mantra aceste cuvinte reci? "Doamne, iubito, daca ma auzi te rog daca nu ma vei lua cu tine, atunci dispari!". Chiar si dupa ce lacrimile ni s-au oprit din curs, iar bocetul nu ni se mai auzea parca telepatic ne auzeam gandurile celuilalt, toate tipetele de durere si scuzele desarte. Eu o doream ca iubita, ea ca prieten. Aflandu-ne dorintele inca mai stau si ma gandesc care dintre noi a fost mai crud, mai aspru, mai ignorant, mai nefericit, mai prost? Nu se mai putea misca nici unul, nici un pas nu puteam inainta, intre noi era un zid infinit de cativa pasi grosime, orice tentativa de a ne atinge au devenit o iluzie la fel ca si amintirile noastre. Usor usor imi deveneau de necrezut. Uitandu-ma un ochii fetei din fata mea ma intrebam daca chiar o cunosteam, daca chiar era aceeasi Elise pe care o cunosteam, alaturi de care am copilarit si ras. Picioarele imi tremurau ingrozitor sub greutatea gandurilor si sentimentelor ce imi infestau sufletul. Pentru o secunda am simtit chiar si un sentiment puternic de ura fata de ea, o scurta aroma de nervi si dispret, dar si tototdata dorinta de a o imbratisa, de a simti sarutul ce ar fi trebuit sa fie al meu. In cele din urma picioarele imi cedeaza si ma asez pe gardul de langa noi fara a ma apropia de ea. Ea cu pasi fortati de apropie de mine si imi pune mana prin capul ingropat in pamant. Atungerea ei era foarte taioasa, nu imi vedea sa cred cum o mangaiere asa gentila durea in halul asta de ingrozitor.
"De ce?" o intreb eu in cele din urma cu glasul ragusit si o durere mare de gat, ea nu imi raspunde, parerea sa ii fie greu sa vorbeasca sau nu stia ce sa zica. Fiecare secunda ce trecea iar ea ezita sa imi dea raspunsul ma innebunea, incep sa tremur cumplit fancand-o sa isi retraga mana.

"Iarta-ma" imi raspunde.
"Doamne! DE CE, TE-AM INTREBAT!" exclam cu un glas patetic urmat de niste tuse seci. Ea tot nu imi raspunde. "De cat timp?" o intreb eu secat.
"Cred ca doua saptamani..." imi raspunde ea plina de ezitare,
"De ce mi-ai ascuns asta?" o intreb cu un glas milog
"Deoarece eram nesigura pe mine si... nu vroiam sa te fac sa suferi..."
"Si toti anii acestia nu au insemnat nimic pentru tine? Asa de usor ti-a fost sa treci peste ei?" o intrerup disperat incercand sa o fac sa se razgandeasca stiind ca este in zadar.
"Doamne Mihaie! Tu te auzi? Logic ca au insemnat si INCA inseamna ceva! Reprezint copilaria mea! Momentele mele de fericire petrecute cu cel mai bun prieten al meu... cu tine..."
"Atunci de ce?" o intreb refuzand acel motiv. Ea din nou ezita apoi intr-un sfarsit imi vorbeste.
"Mihai, tu imi esti un prieten foarte bun, incredibil de bun, prea bun! Am copilarit impreuna si imi esti ca un frate... Relatia noastra a intrecut-o pe cea de iubiti, sentimentele sunt la fel de puternice, dar diferite." imi spune ea sperand ca voi intelege, dar mintea mea nu putea accepta nici acest raspuns.
Las afara un oftat neputincios "Deci nu am avut niciodata nici o sansa..." spun cu voce tare asteptand un raspuns ce nu avea sa vina. "Si... cum e Gabi?" o intreb vazand ca nu mai spune nimic.
"Este foarte dragut, se poarta si vorbeste frumos cu mine si este foarte bine manierat. E mereu glumet, ma simt bine in prezenta lui."
"Aha" ii spun eu cu o atitudine rece acum in timp ce ma ridic si imi bag mainile in buzunarele de la geaca. "Ma... bucur atunci" ii spun eu ramanand fara aer simtind ca vreau sa plang din nou, dar in loc sa o fac pornesc la drum catre o destinatie necunoscuta si mie. Ea ma urmareste tacuta. "Vreau sa fiu singur" ii spun cu glasul tremurand incercand sa imi acopar ochii din nou inlacrimati. Elise a ramas tacuta in urma mea si se uita neputincioasa cum dispaream din campul ei vizual.
"Gata, se terminase, cel putin asa simteam eu. O doream nu ca o prietena sau sora... vroiam sa o sarut sa o imbratisez. O iubeam. Dupa atata timp abea acum realizez aceste sentimente?! Cat de orb am putut sa fiu? Toata acele zile lipsite de griji si modul in care ma rasfata m-au facut prea plin de mine. Ma simteam ca un ticalos, un nenorocit, un bolnav ce se indrepta usor usor spre moartea sa. Pentru prima data in viata imi doream din tot sufletul sa mor, sa sfarsesc totul. Doamne, ce ar trebui sa ac in asemenea momente, cum ar trebui sa reactionez maine sau cand o voi mai vedea? Ce sentimente ar trebui sa ii arat si ce cuvinte sa ii spun? Si mai ales... cum as mai putea sa o privesc in ochi fara sa simt toata aceasta agonie.
M-am plimbat cateva ore de unul singur pe niste stradute ce mi se pareau extrem de gri in ciuda faptului ca erau acoperite  de frunze, blocurile, cerul, oamenii, masinile, pomii frunzele, imi erau gri... Gri si lipsite de esenta, pana si fosnetul greoi ce s-a lasat asupra oraselului mi se parea lipsit de esenta si inutil. In acel moment toata lumea inghetase, si toate sunetele amutira. Doamne ce n-as da sa ma culc...