Un inger fara aripi

Episodul 15
Un inger fara aripi








Traiam intr-un orasel mic asa ca din locusorul nostru secret iti dadea impresia ca puteai vedea intreaga lume de acolo. Adesea spargeam lacatul usii de pe acoperisul celui mai inalt bloc din oras unde traiau oamenii mai bogati. Era un bloc de doisprezece etaje intr-o mare de blocuri de opt etaje. Era cel mai frumos bloc din oras, cu un exteriosr  elegant si un interior placut, stand pe la ultimele etaje iti dadea impresia ca detineai intreg orasul deoarece fiind construit mai tarziu a fost situat pe la periferie asa ca aveai vedere asupra intregului loc. Insa nu ei erau stapani ai acestui oras deoarece mereu era cineva ce avea o priveliste mai frumoasa, iar aceeia eram noi. Asta era locul preferat al Elisei deoarece de aici putea fotografia cele mai frumoase rasarituri vazute vreodata, de aici fotografia lumea, exact ca tatal ei. Isi admira foarte mult tatal, vroia sa devina un fotograf profesionist ca el, dar se pare ca a renuntat la acest vis la fel ca toate acele amintiri de pe acel acoperis. Intr-o singura secunda, cu un singur gest a aruncat toate acele amintiri si a patat acel loc sacru cu lacrimi si sange.
"Mihaieeee! Mihaaai! WAAA MIHAAAAAI! Trezeste-teeeeeee!" imi rasuna o voce cunoscuta de fata. "Aloooooo MIHAIEEEEEEE" continua acea voce sa strige, imi suna cunoscuta acea voce de fetita, insa nu stiam cine e si nici ochii nu mi-i puteam deschide, de ce oare? "Nts, Iarta-ma dar..." se aude inca o data acea voce cu un ton oarecum dezamagit apoi se opreste in mijlocul propozitiei. Surzisem? ma intrebam cand deodata o palma ma plesneste violent peste fata, palma ce ma pune imediat pe picioare cu ochii larg deschisi cuprinsi cu o furie imensa.
"AU! A DURUT!" zbier eu frecandu-mi obrazul
"E bine! Te-ai trezit!" spune micuta Elise intorcandu-se calma incepand sa mearga din senin ignorandu-mi reactia violenta.
"Hei! Asculta lumea cand vorbeste cu tine!" tip eu indignat
"Hai! Vino!!! Trebuie sa iti arat ceva tare!" declara ea mandra
"Tare?" intreb eu uitand de palma primita
"DA!" imi confirma ea intr-un zambet "E SUUUUUUPER FRUMOS!" continua ea facand un cerc mare incepand deasupra capului sfarsindu-se in momentul cand mainile ei era perfect aliniate.
"Ce e? Ce e?" o intreb nerabdator dar brusc am impresia ca am mai trecut o data prin toate astea. Un sentiment de parca ceva era neinregule, nu trebuia sa fiu aici.
"Secret!" declara ea mandra "Ai sa vezi cand ajungem!" continua ea entuziasmata dupa care mareste pasul. Lumea adesea ne lauda ca in ciuda faptului ca eram doar niste tanci, stiam sa ne descurcam prin oras, stiam toate stradutele si eram extrem de grijulii la traversatul straziilor. Desigur mamele noastre erau total impotriva acestui lucru si ne certau de fiecare data insa ce sa stim la acea varsta? Noi traiam pentru necunoscut si distractie! Asa ca ne facem drum prin labirintul de stradute si ne indreptam spre periferia orasului inspre turnul de doisprezece etaje.
"Hei! Elise, ce vrei sa imi arati in partea asta?" o intreb eu un pic obosit.
"Taci din gura si ai sa vezi! Hai mai repede!" imi spune apucandu-ma de mana si tragandu-ma sa mergem mai repede si cotim la dreapta pe niste stradute mici pe care nu puteau intrau masinile si nici prea multa lume nu circula pe acolo insa noi da deoarece stiam majoritatea acestor strazi ca pe propriile noastre palme datorita nenumeratelor noastre expeditii de recunoastere facute in acest oras. Ne-am pierdut de multe ori in aceste aventuri dar mereu gaseam o cale spre casa folosind alte stradute, puteam spune ca eram destul de inteligenti si eram mandru de asta! Intr-un final ajungem la blocul gigantic si ne oprim in fata lui.
"Stiam de el! Il pot vedea de la balcon!" spun eu neinteresat
"Nu astaaa! Inca nu am ajuns!" declara ea indignata "Haide!" continua ea intrand in bloc si o luam tiptil tiptil pe scari pentru a nu ne vedea nimeni pana la ultimul etaj unde dam de o usa incuiata cu un lacat.
"Asa, e incuita cu un lacat... si e destul de mare..." constat eu facand pe detectivul
"Stai! Acum intervin eu!" spune ea mandra scotand din buzunar o tija de metal si un ac de siguranta indoit. "Am invatat asta de pe internet!" coninua ea punandu-se in genunchi si introduce cele doua unstensile in lacat, iar dupa cateva momente lacatul este deschis.
"WAAAAA cum ai facut asta????" exclam cu gura cascata "Esti super! Ar trebui sa te faci spargatoare de case!" declar uimit
"Haha! Nu voi face asta! Hai vino!" spune ea deschizand usa din patele careia a venit un vant puternic si o lumina orbitoare. Ajunsesem pe acoperisul blocului, cel mai inalt loc din oras, tronul pe care aveam sa ne asezam amandoi pentru urmatorii cativa ani. Vazand acea priveliste iar ma apuca un sentiment de deja vu, acel sentiment avea sa ma trezeasca la realitate, era doar un vis.
"Elise!" exclam eu realizand ca era doar un vis si ma intorc inspre ea sa observ ca nu era acolo. "ELIIIIIIIIIISE!" zbier eu dupa ea dar nimeni nu mi-a raspuns.Trebuia sa o gasesc dar nu mai puteam alegra, usor usor ma vedeam transparent si simteam o forta ce ma tragea inspre cer, din ce in ce mai mult lumea devenea mai luminoasa si mai fada pana in momentul in care imi vad acelasi tavan pe care l-am vazut  timp de atatia ani. Din nou am avut acelasi vis ca si in celelalte seri de la inceputul disparitiilor Elisei, si din nou m-am trezit cu perna imbibata in lacrimile mele si o durere ingrzitoare in inima. De ce oare?
Relatia dintre mine si Elise se deteriorase simtitor, mai vorbeam din cand in cand si inca mai vedea pe la mine acasa, insa nu mai eram asa apropiati cum eram inainte, nu ma stateam impreuna la fel de mult cum stateam inainte iar intre noi doi aparuse un perete format din secrete, nu ne mai puteam vorbi despre orice cum o faceam ianinte, nu mai aveam de unde sa stiu ce o framanta asa ca nu reprezentam nici un fel de salvare pentru momentele ei in care ochii ii erau inlacrimati. Ma izgonise fara sa stie din sufletul ei, ma mintise! Sentimentele ei pentru mine nu erau la fel de puternice ca cele pentru el, ma alienase in ciuda promisiunii ei de a nu ne desparti niciodata, insa nu o uram pentru asta si nici nu o condamnam... Pur si simplu ma intrista groaznic, si oarecum ma enerva la culme, dar nu eram nervos pe ea, ci e mine si p toata viata in general. Elise acum ma evita, de fiecare data cand incercam sa ii vorbesc ma ignora si pleca de acolo, nu mai vorbea cu nimeni, nici eu nici Ana, nici restul prietenelor sale nu stiau nimic, iar oricat de mult am fi incercat sa aflam ce a facuto sa ajunga asa pur si simplu ne ntorcea spatele. Poate si de aceea disparuse lasandu-ma sa ma innec in intrebari si in vina. Am incercat sa o sun de nenumarate ori pe telefon dar mie nu mi-a raspuns niciodata, colegelor sale le-a raspuns si le-a spus ca e bolnava, sa nu se panicheze, dar mie nu mi-a raspuns niciodata. Era mult prea pe fata, e ca si cum imi spunea sa ma duc dracului, doamne de ce vroia atat de mult sa o urasc? De ce dorea sa ma distruga chiar atat de mult? De ce imi facea asta? Ce i-am facut sa merit toate astea? De ce eu? Dar stiu ca ii tinea deoarece usor usor toata tristetea mea se tranfosrma in nervi iritare ura si ajunsesem pana in punctul in care numai la auzul numelui ei sa distrug  absolut tot ce se afla in jurul meu indiferent de locul in care ma aflam, dar sunt mai mult ca sigur ca nu o uram pe ea, ci o faceam deoarece eram neputincios, ma uram pe mine... cred. Dar un lucru imi era sigur, nu ma mai vroia in preajma, ma detesta, si nu aveam ce face sa schimb asta, asa ca am incetat sa o mai caut, imi era destul cat am suferit si imi era destul cat am facut-o sa sufere asa ca am ramas incuiat in camera mea timp de cateva zile, nu mai ieseam nu mai mancam nu mai doream nimic pur si simplu asteptam clipa in care ea ma va cauta sau totul va fi perfect okay pentru amandoi. In acel timp Ana mi-a facut cateva vizite incercand sa ma scoata afara din camera dar fiecare sortandu-se cu un esec, o data chiar iesise un scandal imens intre mine si ea dar nu am cedat, nici nu m-am clintit din loc. Saraca de ea, tot ce facea era sa incerce sa ma ajute iar eu o calcam pur si simplu in picioare cu nepasarea mea, eram un om teribil, un nenorocit.
Imi pierdusem orice speranta ca voi mai primi vreodata vreun telefon de la ea, mai ales dupa cearta cu Ana, atunci imi pierdusem orice speranta ca voi primi orice semn de viata de la oriceine, dar ma inselasem deoarece telefonul miraculos incepuse sa innece toata acea liniste bolnava a camerei cu melodioara sa enervant ce am pus-o ca sonerie. Intr-o repeziciune am apucat acel telefon cum un flamand apuca o bucata de paine si ii deschid clapeta pentru a vedea cine e. Ramasesem in stare de soc cand am vazut numele persoanei ce ma contacta, imi era imposibil sa cred ca era adevarat, ma simteam de parca ma cauta o fantoma, dar nu, ea era Elise.
Cu multa ezitare dar si cu o foame nebuna raspund la telefon si il duc la ureche asteptand vocea ei sa rasune in difuzor, tot ce se auzea era un vant asurzitor. "A..." incerc eu sa spun da nebunia de sentimente imi taie rasuflarea. "EE...Elise?" reusesc eu sa intreb. In difuzor se aude un suspin, plangea. "Ce s-a intamplat? Elise!" intreb aproape tipand alertat de plansetul ei. "ELISE! RASPUNDE!" zbier eu si mai ingrijorat in telefon dar ea tot nu imi raspundea, nu putea sa imi raspunda. "Elise..." ingan eu cuprins de o neputinta dureroasa.
"Iarta-ma!" imi spune vocea ei ragusita abea inteligibila din cauza vantului.
"Of Elise! De ce sa te iert?" o intreb eu incercand sa sugerez ca nu avea de ce sa isi ceara scuze.
"Iarta-ma! Te implor sa ma ierti!" se aude voce ei patetica.
"Elise... Ce s-a intamplat?" o intreb eu incercand sa sap cu unghile in piept pentru a imi cuprinde inima sa o linistesc.
"Spune-mi doar ca ma ierti!" tipa ea brusc la telefon "SPUNE-MI CA MA IERTI! TE ROG!!!" continua ea disperata. Vocea ei ma ingrijora, ceva clar nu era neinregula.
"Te iert.... Iti iert orice pacat! Orice..." o asigur eu.
"Multumesc Mihai, imi pare rau dar..." se opreste brusc incercand sa respire, clar plangea. "nu..." continua ea dar se opreste din nou din cauza lipsei aerului, "LA revedere..." incheie ea cu o voce trista si imi inchide telefonul  in nas. Brusc ma simt umplut cu o fstrare si o confuzie ucigatoare si dau cu telefonul de perete. "DOAMNE!" exclam eu nervos  "LA revedere? CE LA REVEDERE?" ma intreb eu cazand in fund... Nu ii intelegeam cuvintele, ma simteam groznic, de ce plangea, si unde era? Plus ca vantul acela aproape ca o facea imposibil de inteles. "DOAMNE!!!" zbier tampit cand imi dau seama de ce se intampla apoi imi iau repede geapa pe mine si o pereche de incalatminte pe care o apuc si fug din casa fara a mai inchide usa sau a stinge lumini ceva. Il puteam auzi pe tata tipand uda mine dar nu imi mai pasa! Trebuia sa ajunga colo cat mai repede posibil! Refuzam sa cred ca va face ceea ce credeam ca avea sa faca dar nu puteam, acel gand ma bantuia si ma rascola. Nici nu mai puteam astepta liftul ca am inceput sa cobor scarile intr-o fuga sarindule cate 4 cate 6 alunecand sau cazand de nenumarate ori dar ma ridicam de jos ca bagat in priza si imi continuam fuga. Usa de la bloc aproape ca o daram cand imi izbesc tot corpul in ea pentru a o deschide dar nu imi mai pasa daca distrugeam intrega lume! Pe drum chiar am calcat un caine in picioare ce a sarit dupa mine sa ma muste, dar am avut imensul noroc ca a prins oar geaca pe care am abandonat-o fara a ma gandi de doua ori, dar din cauza socului impactul cu asfaltul a fost inevitabil ranindu-mi groznic genunchiul umplundu-ma de sange dar nu mai tineam cont de asta, nici macar nu simteam durerea propiuzisa si ma scol repede si continui sa alerg de parca nu ar mai avea sa vina o zi de maine, scufundandu-ma in acel labirint de stradute pe care il traversasem de atatea ori cu Elise in drumul nostru spre turn. Imi era imposibil sa cred de ce ar dori sa recurga la un asemenea gest, si cu cat ma gandeam mai mult cu atat simteam ca innebunesc mai mult iar intr-un ultim moment cedez psihic si incep sa zbier dupa ea sa o strig ca nebunu, prin tot orasu. In acea seara in intregul oras nu mai se auzeau masini sau ali oameni ce vorbeau sau radeau. Tot ce se auzea era "ELISE!"
Deodata in fata mea se iveste turnul dar in acelasi timp picioarele incep sa se cutremure din cauza durerii absurde ce ma apucase bursc din urma cazaturilor de pe scari si genunchiului ranit. Dar nu imi mai pasa de el! Tot ce trebuia sa fac era sa ajung cat mai repede la ea! Puteam muri din partea mea dar nu inainte de a o vedea o ultima data. Toata viata mea depindea de fiecare secunda ce trecea si simteam ca ma irosesc, dar cu o putere miraculoasa ma smulg din acea hipnoza si in ciuda durerii incep sa alerg din nou izbindu-ma in usa rotativa a turnului cazand din nou datorita usurintei surprinzatoare cu care s-a deschis usa dar instantaneu imi recladesc echilibrul si incerc sa chem listul. O injuratura porcoasa imi scapa pe gura in momentul in care observ ca acesta nu raspundea butonului asa ca pornesc disperat pe scari. Nu mai conta nimic din lumea aceea pentru mine, trebuia sa ajung, simteam cum transpiratia rece combinata cu praf imi intra in ochii si o usturime ingrozitoare ma orbeste dar eu continui sa alerg ca nebunu pe acele scari de parca insasi viata mea depindea de asta, tot corpul ma durea din ce in ce mai rau cu fiecare pas pe care il faceam iar acestia parca imi deveneau din ce in ce mai lenti si mai greoi. Disperarea care ma cuprinse ma facuse sa plang si sa tip ca nebunu plin bloc "ELISE!" vecini ieseau nedumeriti pe scara dar nimeni nu facea sau spunea nimic, nenorocitii doar isi faceau cruce sau ma injurau si intrau in casa. Nu imi vine sa cred cat de ignoranta putea fi lumea, ma enervau la culme, ii uram de ce nu ma ajuta nimeni de ce nu facea nimeni nimic? DOAMNE AJUTA-MA! Ajungand pe la ultimele etaje genunchiul imi cedeaza si cad pe scari un etaj scrantindu-mi mana in proces dar fara a realiza asta ma ridic cu ajutorul ei si incep din nou sa urc scarile apeland la o forta necunoscuta. Inima, sufletul si capul ma dureau teribil. Simteam ca voi exploda, simteam ca voi muri, defapt vroiam sa mor da nu imi puteam permite. Imi era frig, eram obosit iar drumul meu parea infinit, ce se intampla cu mine, ce se intampla cu ea, de ce trebuia sa fie asa? Deodata vad acea usa pe care candva paseam fericit alaturi de ea, dar acum va trebui sa o patez cu sangele si disperarea pe care o suportam. Fara a ma gandi sau a sti ce sa fac dupa ce ies pe acoperis trantesc usa cu salbaticie si strig din nou cu siroaie de lacrimi spalandu-mi transpiratia si praful de pe fata "ELISE!!!" si abea vazand-o stand tacuta pe marginea blocului fug inspre ea pentru a o imbratisa dar cuvintele ce avea sa mi le adreseze ma izbesc ca un ciocan gigantic in piept facandu-ma sa cad in fund.
"NU TE APROPIA DE MINE!" tipa ea scuturandu-si capul incercand sa isi mascheze lacrimile. "Nu te... apropia..."
"E.. Elise..." ingan eu uimit de infatisarea ei, Modul in care statea singura cu o luna gigantica in spatele ei parca chemand-o la ea ma lasa fara cuvinte. Stralucirea lacrimilor din ochii ei, aburii pe care ii scotea cand respira, lumina orasului, toate aceste elemente imi dadeau impresia ca ea deja era in alta lume , undeva unde nu puteam ajunge niciodata. "Elise... Ce faci?" o intreb eu cu un aer de milog.
"De ce ai venit?" ma intreaba incercand sa isi regleze respiratia greoaie ignorandu-mi vorbele rostite anterior.
"Cum imi poti spune sa te iert apoi sa imi lasi de inteles ca nu mai putem vorbi? Cum de ma obligi sa te iert apoi ca tu sa dispari pur si simplu?"
"DAR CUM SA RAMAN? Am fost o egoista.... o proasta... te-am facut sa suferi in zadar, degeaba!"
"Nu-i adevarat!" proteste eu
"BA DA! ESTE!" tipa ea. "Toate lacrimile tale au fost irosite pe degeaba, toata prietenia dintre noi a fost distrusa pentru nimic! Pentru un nimeni! Dar nu pot sa il uit deoarece il iubesc asa de mult..."
"Elisee" spun eu cu un glas pitigaiat si patetic de parca cineva imi smulgea gatul
"Iarta-ma Mihai..." spune ea facand cativa pasi inapoi inspre margine. Vazand ce intentiona sa faca eu ma tarasc disperat inspre ea cat de repede pot dar exact cu o secunda inainte de a ajunge acolo cade in gol. Vazand acea scena ma arunc disperat spre margine si parca ajutat de insusi Dumnezeu reusesc sa ii apuc mana. "DA-MI DRUMUL! PROSTULE! VEI CADEA SI TU!"
"TACI! CUM POTI SPUNE ASEMENEA LUCRURI!" zbier eu incercand sa o trag inapoi dar in acelasi timp sa nu cad o data cu ea.
"Iarta-ma Mihai.... Nu muri..." rosteste ea calma dupa care o usturime sfasietoare imi cuprinde mana dandu-i drumu din cauza socului. In acea clipa, timpul se dilatase, incetinise pentru mine si fiecare milimetru cu care se indeparta de mine ma seca din ce in ce mai mult. Ma uitam hipnotizat la ea cum cade in gol, parca zburand, dar nu... nu zbura, era inca un inger fara aripi. Nici nu observasem lama adanc infipta in mana, sau sangele ce o urma, nu mai simteam nimic, nici genunchiul, nici mana scrantita, nici usturimea din ochi, nimic. Cu fiecare secunda ce se scurgea, cu fiecare metru in care se apropia de pamant, in ciuda faptului ca imi spusese sa nu mor, eu o faceam. Nu mai plangeam, nu mai puteam, abia in momentul in care am auzit zgomotul produs in urma impactului ei cu o masina parcata am realizat ce s-a intamplat.
"AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAH!" in cep sa tip ca un animal salbatic realizand ce se intampla, tipam fara a face pauze sa respir, ma ridic de jos dar cad inapoi in genunchi si incep sa dau cu pumnii in pamant ca un salbatic. Si asa am dat cu pumnii in pamant pana cineva m-a tras si m-a ridicat in picioare dar in loc sa ma calmez ma intorc si din impulsul momentului il pocnesc in fata cat de tare am putut umplandu-l nu cu sangele lui, ci cu sangele meu dupa aceea, ii mai dau unul lasandu-l la pamant si sar pe el si lansez asupra lui o ploaie de pumni tipand ca disperatul "E VINA VOASTRA" pana in momentul in care cineva m-a tras dupa acea persoana si m-a imobilizat. Ma zbateam ca un peste pe uscat incercand sa ajung la apa, insa in cazul meu incercam sa ma eliberez. "DA-TI-MI DRUMU!" incep eu sa tip, dar vazand ca tot efortul depus era in zadar am izbucnit in plans rugandu-i in continoare sa imi dea drumu. Ma simteam molesit si neputincios, eram obosit si ma durea tot corpul, imi pierdusem o prietena foarte buna, imi pierdusem dragostea si o data cu ea sufletul, ma simteam groaznic si obosit. Vroiam sa dorm si sa ma trezesc a doua zi speriat, dar cu ea in viata, cine stie chiar ea sa ma trezeasca apoi ca eu sa o imbratisez si sa ii spun cat de mult o iubesc si ca nu vreau sa o pierd niciodata, vroiam sa o simt, sa o tin aproape dar totul imi era intil acum deoarece acum Elise, ma izgonise pe veci.