Autodistrugere

Episodul 12
Autodistrugere








Oare in ce creatura ma transformasem? De ce ma comportasem in halul ala? Si cea mai importanta intrebare: De ce ma doare asa de tare sufletul cand imi reamintesc imaginea lor? Ma roade pedininterior si ma sufoca. Nici cearta pe care am avut-o cu ai mei nu m-a afectat asa cum m-a afectat acea imagine... Ma simteam jalnic, neputincios si foarte vinovat. O parte din mine dorea sa se duca la ea si sa implore iertare pentru comportamentul meu infantil, iar cealalta ma atintea ca pe un bolnav in camera uitandu-ma ca un batran ce isi reamintea nostalgic de vremurile bune. Stateam si ii priveam intens fereastra camerei sale si parca o asteptam sa o deschida si sa imi zambeasca cum o facea deobicei. Vroiam sa imi vorbeasca, sa imi dea un semn de viata! Nu mai puteam, ma autodistrugeam... Am incercat sa o sun de nenumarate ori, dar degetul meu pur si simplu ii forma numarul dar nu apasa butonul de apel. Am scris si sters atatea mesaje pe tablita pe care vorbeam la fereastra, stand pregatite pentru a i le arata. Dar ea nu aparea, probabil ca este cu individul ala acum. Imi venea sa zbier, sa tip, sa ma maltratez sa distrug sa ucid, eram fustrat, isteric deja eram gelos.
Orele continuau sa treaca iar ea tot nu ajungea acasa, deja dadeam mii de tururi de camera si ma uitam de zece ori la mobil, nu suna, insa exact in momentul in care eram pe cale de a imi pierde mintile decid sa ies afara din casa si sa ma duc in locul nostru secret. Ma imbrac pe furis deoarece am fost pedepsit pentru "comportamentul neadecvat" si ies afara din casa tot pe furis pentru a nu atrage atentia. In sfarsit eram liber! Acum era timpul sa o caut pe Elise, numai ca, ma gasise ea pe mine.
Vazand-o asteptandu-ma tacuta in fata blocului in razele soarelui ce treceau printre frunzele ramase in copaci ma distrugea, frumusetea ei, eleganta ei si felul in care ma privea imi ineca sufletul in durere. Era trista, ochii ei odata fericiti si plini de viata se uitau la mine plini de dezamagire si tristete, aceea a fost pentru prima oara am vazut acei ochi. Dau sa imi cer iertare dar din nou am fost intrerupt, de data asta de ea, de niste cuvinte ce m-au socat:
"Iarta-ma!" imi sune ea aproape in soapta cu o voce indurerata, parca dupa plans. Nu stiam ce sa ii spun, simteam cum mor usor si dureros, vocea ei, cuvintele ei, ochii ei imi zdrobeau sufletul. Cu pasi ingreunati de imaginea cu ea alaturi de acel baiat, de furia mea inexplicabila din acea dimineata  ma apropii de ea si o iau in brate, ea se agata cu mainile de bluza mea si isi lasa capul in pamant. "Iart..."
"Am fost un prost!" o intreup eu pe un ton mai tare pentru a o acoperi. "Nu iti mai cere iertare deoarece nu mi-ai gresit cu nimic! Eu am gresit, eu am avut reactii exagerate! Nu stiu ce era cu mine dimineata asta! Imi pare rau!" ii spun strangand-o mai tare in brate, dar ea imi raspunde prin a se smulge de langa mine.
"Nu intelegi!" imi spune ea serioasa uitandu-se cu ochi rosii intr-ai mei, clar plansese. Cuvintele ei starneau un razboi in mine, ce sa nu inteleg? Ce facuse asa de grev incat sa isi ceara iertare? Ma speria!
"Ce sa inteleg?" o intreb eu nesigur ca vroiam sa aflu ce vroia sa imi spuna, chit ca in adancul sufletului meu stiam ce avea sa spuna.
Ea ezita si face cativa pasi inapoi apoi isi muc buza de jos. Ma simteam in ultimul hal, ca un jeg al societatii, vroiam sa mor, sa mi se stearga intreaga existenta de pe fata pamantului, sa nu las nici o urma in urma mea, sa nu ma fi trezit de dimineata."Mihai..." spune ea cu o voce tremuranda "Vreau... Vreau sa raman cu Gabi!" imi spune ea cu cateva lacrimi in ochi. Nu imi venea sa cred, nu era adevarat ce a spus, intreaga zi nu putea fi adevarata! Totul ma depasea, intreaga lume avansa asa de repede iar eu nu prindeam firul actiunii, totul trecea asa fluent pe langa ine fara a ma atinge iar cuvintele ei m-au lovit ca un bolovan. Nu stiam ce sa ii zic, nu tsiam ce sa cred sau cum sa reactionez, vroiam sa plang si nu puteam, vroiam sa tip dar nici macar grai nu mai aveam. Simteam usor usor cum ma parasesc toate fericirile, toate sperantele, toate amintirile frumoase, copilaria. Intr-o zi mi-am distrus ultimii zece ani de viata! Pana la urma cedez si simt cum lacrimile imi intetoseaza privirea.
"C-cum a...adica?" o intreb respirand neregulat cu o durere sfasietoare in piept.
"Iarta-ma Mihai! Te implor sa ma ierti!" spune ea cu siroaie de lacrimi spalandu-i fata. Auzind aceste cuvinte patetice spuse cu o voce mai patetica izbucnesc si eu in plans.
"De ce sa te iert:? Spune-mi de ce sa te iert cand tu... tu nu... mi-ai gresit cu nimic!" ii spuneam incercand sa im controlez lacrimile si nasul ce mi se scurgeau ca la bebelusi pentru a o linisti, insa tot ce faceam era sa o distrug si mai tare. Dupa aceea nici unul dintre noi nu a mai spus nimic si am plans impreuna plini de regrete si durere ca doi copii mici ce au fost pedepsiti de catre parinti. Am plans in hohote pana nu am mai stiut de noi, am plans pana ne-am secat ochii, si glasul ne-a disparut, chiar si dupa, am continuat amandoi sa plangem. In acel moment amandoi am stiut ca toata acea relatie de prietenie dintre noi era practic distrusa, intre noi s-a zidit un zid transparent si nici unul dintre noi nu il putea darama.