Disperare

Episodul 7
- Disperare -
Ii placea foarte mult frigul. Dar nici cel mai mare ger nu i-ar fi racit sufletul.
Uimitor cat de mult tin oamenii la normalitate. La un lucru asa de fragil, asa de usor de distrus... Ce porcarie! Nu ii inteleg cum de se pot bucura in fiecare seara inainte de culcare ca au dus o zi normala, o zi fara nici o intamplare iesita din comun. As putea sa imi raspund singur la aceasta intrebare dar m-ar arunca automat in alte intrebari: O fi gandirea mea mult prea limitata sau sunt un rasfatat si vreau mereu ceva mai mult? Dar e normal ca un om sa doreasca ceva mai mult. Si acum vine si contradictia: eu urasc normalitatea insa am declarat ca e normal ca un om sa doreasca mai mult. Deci analizand aceste doua afirmatii imi reiese ca ma urasc pe mine insumi, dar nu e ceva cine stie ce sa ajung la aceasta concluzie deoarece sincer sa fiu nu sunt multumit cu simplitatea acestei lumi, iar a ura sau a nu fi multumit cu lumea inseamna a fi nemultumit cu modul tau de gandire, adica mai pe scurt cu persoana ta. In jurul meu toata lumea este asa fericita cu ei insisi facand lucruri atat de banale precum a manca a te duce la scoala, a vorbi cu prietenii tai ce ii ai de ani intregi pe care ii sti ca pe dosul prorpiei palme, a sta si a te uita la altii cum joaca fotbal la televisor, aproape ca ii invidiez. Dar nu ii invidiez in totatlitate doar pentru un singur fapt: nomalitatea distruge diferentierea. Ce inseamna a fi normal? Unui obiect frumos ii spui ca e super, unui obiect banal ii spui ca e normal. DECI spunand ca toata lumea e normala e ca si cum ai spune ca e banala, plicticoasa, la fel, lipsita de calitati. Asa am decis eu, sa scot cursul firesc al urmatoarelor cateva zile renuntand la mersul la scoala, plimbandu-ma aiurea pe stradutele pustii din centrul istoric al orasului uitandu-ma prin vitrinele magazinelor de antichitati ce asteptau clientii ce pareau sa nu vina niciodata. Doar eu veneam si le amageam, le creeam sperante ca le voi cumpara si isi vor gasi si ele intr-un sfarsit un proprietar, cineva ce va avea sa le stearga de praf si sa le lustruiasca, insa nu era asa. Veneam, ma uitam, dispaream. Si in modul asta mi-am petrecut diminetile timp de aproximativ doua-trei ore.
Apoi mergeam la cafeneaua mea preferata: "Black City", evident numele li se tragea de la faptul ca faceau cea ami buna cafea neagra din tot orasul, dar nu era chiar asa recunoscut, sau cel putin eu mereu il gaseam mai pustiu. Mereu ma asezam la locul meu de langa fereastra, comandam o cafea, imi aprindeam o tigara si ma lasam purtat de murmrul putinilor oameni dinauntru si imaginii nostalgice a ce a fost o data orasul undeva departe in adancul constiintei mele. Era linistit locul acesta, foarte linistit, daca aveai vreo problema si ai nevoie de un moment de meditatie acesta e locul potrivit. Las un oftat adanc sa imi iasa din suflet. O racoare dureros de nostalgica intra pe usa o data cu un client ce ma duce inapoi in acea noapte groaznica, in acea cladire in care sufletul mi s-a destramat. Intre acei pereti reci, intunecati, pe acele scari interminabile pe care fugeam ca disperatul spre acoperis, presat de putinul timp pe care il aveam. Inima-mi era innebunita, ravasita de acea disperare ce te lasa neputincios si iti inmoaie picioarele ce incepeau sa te doara si simteai cum incetineai, cum erau legate intre ele si alergai neindemanatic. Aproape ca plangeam in timp ce alergam pe scari, lacrimile imi curgeau in mod constant, insa nu era prea tarziu, puteam ajunge, puteam sa schimb totul. In ciuda faptului ca picioarele ma dureau ingrozitor si aveam nevoie urgenta de o pauza, ca nu mai puteam respira de oboseala, tristete si disperare si eram pe cale sa lesin, ca nu mai vedeam la doi metrii in fata mea din cauza lacrimilor provocate de stres si de teama, eu alergam cu toate fortele mele, mai repede ca niciodata.Prin cap imi treceau o sumedenie de ganduri pe care nici macar nu le puteam distinge, simteam ca innebunesc, ca voi ceda nervos n urmatoarea secunda, insa nu imi puteam permite sa fac asa ceva! Daca ma opream acum totul era dus, totul era in zadar iar viata mea se putea opri acolo si atunci! In drum spre aceasta cladire cazusem si imi ranisem urat genunchiul si ma durea ingrozitor, nu conta! Eu alergam! Geaca imi ramasese agatata undeva, eram mort de frig, pielea ma durea ingrozitor, eram rosu tot, nu conta! Trebuia sa ajung! Trebuia.... Dupa cateva minute de urcat scari ce au parut o vesnicie in sfarsit vad usa catre acoperis. Cu o forta nemaintalnita o trantesc dar imediat dupa aceea sunt adus in prezent cu forta de catre vocea vesela a unei fete.
-Yahoo..! ma saluta ea plina de viata. Acea energie miraculoasa aproape ca m-a facut sa izbucnesc in plans