Iad stralucitor

Episodul 1
- Iad stralucitor -






Fulgii de zapada ma ingropau incetul cu incetul in mijlocul strazii pusti luminate de acei ciclopi reci de beton ce se holbau la mine cu unicul lor ochi si de ferestrele acelor cutii de chibrite de beton in care suntem fortati sa traim impodobite cu lumini de toate culorile ale caror beculete umpleau geamurile. Fericirea lor era decorata cu foarte mult prost gust, cel putin asa consideram eu, iar toata lumina gusturilor lor proaste si privirile insistente ale stalpilor de reflectau in omatul pur in care ma ingropam lent. Tot orasul stralucea, nu exista loc umbrit in orasul asta nenorocit, nu exista intuneric in iad.

Tot ce auzeam erau suflarile mele necontrolate, incarcate cu exasperarea mea ce imi parasea corpul. Niciodata nu m-am simtit mai linistit ca in acest moment, niciodata mai calm sau mai impacat cu cel care sunt? Oare era pentru ca seara asta venea noul an? Oare este posibil ca eu sa astept un an mai bun? Nu cred... Insa sper sa fie asa, sper din toata inima ca anul asta sa fiu fericit. Poate voi tine si o expozitie de picturi, sau una dintre cartile mele sa ajunga sa fie publicate. Sa am bani in buzunar si un acoperis deasupra capului ce sa imi apartina mie si numai mie. Poate chiar imi voi lua si o masina si sa plec in excursie pe banii castigati de pe urma acelei carti sau acelui tablou ce va avea sa imi aduca o avere.
Mai sti? Poate ma voi casatori cu Ramona, poate vom avea si copii, poate nu o voi mai insela, poate nu o voi mai parasi, poate ma voi lasa de tigari de bautura sau de droguri. Poate imi voi recastiga sufletul... Sau pe mine. Poate... Dar nu cred.
Incetul cu incetul sunetul unor masini mergand cu viteza incepuse sa imi rasune in urechi de la indepartare, probabil ca era de pe o straduta alaturata. Cine dracu ar mai iesi la ora asta afara? Moartea poate, insa clar nu avea sa treaca pe la mine in acea seara. O data cu sunetul masinilor ma apucase un slab sentiment de nostalgie. Oare de ce? Nii macar nu imi placeau masinile insa imi trezeau in sentiment foarte nenorocit, oarecum placut oarecum imi provoca greata oarecum ma enerva si oarecum imi doream sa continue. Doamne, buna ar fi moartea in momentul asta. Dar ce vorbesc eu? Moartea e la spital in coma alcoolica alaturi de Mos Craciun si Dumnezeu, asta se intampla cand t distrezi prea mult. Las un oftat adanc insotit de aburi sa imi iasa din plamani si inchid ochii pentru a ma bucura de mirosul placut al acelei seri impodobite cu fulgi de zapada.
Sau poate voi afla cum am ajuns aici? Ce am facut de am ajuns in aceasta situatie? Nici nu mai tin minte cum am reusit sa ajung pe aceasta straduta nenorocita in aceasta stare. Sau de ce nu imi simt picioarele sau mainile.
Ma intreb oare ce mai face Amalia... O fi bine? Am fost cam rau cu ea, am fost un nenorocit.
Cred ca aveam 12 ani cand am cunoscut-o si ne-am imprietenit. Nu inteleg de ce imi amintesc asta tocmai acum. Ea era colega mea de clasa transferata din alt oras, nu era cea mai populara fata din scoala dar se intelegea bine cu multa lume, inclusiv cu mine. Defapt ea era singura persoana cu care ma intelegeam, sau care imi vorbea frumos. Ceilalti ma considerau un pampalau, eram prost la sport, la invatatura, neintemanatic in orice si distrugeam orice lucru pe care puneam mana, insa eram bun la romana si desen, lucru ce nu ma ajutau prea mult in viata deoarece ai mei nu ma visau un artist si imi planificasera altfel viitorul. Si nici cu oamenii nu ma intelegeam, imi era frica de ei, ma speriau vorbele si actiunile lor, pentru un motiv anume orice faceau mi se parea ca se intoarce impotriva mea si niciodata nu ma puteam ridica la nivelul asteptarilor lor, niciodata nu reuseam sa ii impresionez si intotdeauna ii dezamageam. Asa am ajuns sa fiu exilat de cei din clasa. Si totusi Amalia nu avea nici o asteptare de la mine, tot ce vroia era sa vorbeasca aiurea iar vorbele sale nu aveau nici un sens, nu erau legate de activitati scolare sau de sport, nici acum nu inteleg ce vroia sa imi zica defapt. Probabil ca ar fi trebuit sa fiu mai atent la ce zicea. Ea vorbea iar eu ma uitam pe geam, ea tragea de mine iar eu eram in lumea mea. Nici acum nu reusesc sa imi inteleg mentalitatea de atunci. Insa este greu pentru un copil de 12 ani sa traiasca in acea lume a dezamagirilor.
Tin minte ca am fost o data convins de Amalia intr-o seara sa fugim din casa si sa ma intalnesc cu ea la marginea strazii sa mergem la lac sa prindem broaste. Nu am idee de ce acceptasem, probabil ca nici nu ascultam ce imi spunea in acel moment si am spus da doar pentru a ma lasa in pace iar acum eram prins si incurcat de acea promisiune nenorocita pe care o facusem. Eram extrem de nervos fustrat si foarte emotionat. Nu mai facusem asta pana acum si imi era frica de broaste insa m-am dus pentru a nu o dezamagi si pe Amalia. Cred ca aveam 13 ani atunci.
In acea seara nu stiu ce era in capul meu, bine stiu ce era: cacat! Nu stiu cum ajunsesem la concluzia ca cea mai buna metoda de a evada din casa era sa sar pe geam sa ma agat de copac apoi usurel sa cobor din acesta. Stateam la etajul unu asa ca nu erau multe pericole implicate, cel putin asta era in capul eu atunci. Si facandu-mi avant sar ca nebunu pe geam, ma agat de o craca ce se rupe si in cadere reusesc sa ma mai agat de una ce se rupe si aceasta si cad pe pamant julindu-mi genunchii rupandu-mi pantalonii. Pe moment nu am simtit durerea, ci mai degraba ramasesem incremenit asteptand ca luminile din camera alor mei sa se aprinda iar ai mei sa iasa pe geam innebuniti de furie si sa inceapa sa tipe la mine pentru tampenia pe care tocmai o facusem, insa nu se intamplase asa. Totul era intr-o ordine perfecta si aerul din jurul meu imi spunea clar ca era timpul sa plec din acel loc. Ridicandu-ma de jos ma apuca o durere ingrozitare de genunchi. Din impuls imi inspectez rana ce se vedea prin gaura nou facuta in pantaloni. Mama va fi foarte suparata pe mine a doua zi, dar imi repetam intr-una ca sacrificiul facut era necesar si ca totul va fi bine.
Era unu dimineata iar eu escaladam garduri si paseam temator pe strazi iluminate de niste becuri chioare venite de la acei giganti de beton ce ii uram asa de mult. Nu imi placea orasul, era mult prea aglomerat pentru mine, insa nu realizasem inca depenedenta mea de el, inca nu am realizat ca mai incolo acesta va rep[rezenta totul pentru mine, scaparea si cosciugul meu. Raiul si iadul, recomensa si pedeapsa.