Cantec de primavara trista

Episodul 3
Cantec de primavara trista






Inca imi suna in urechi cantecul ei trist, era o fata vesela si nazdravana, frumoasa pe dinafara dar putreda pe dinauntru. Vocea ei era asa linistitoare, asa trista asa frumoasa, nici mama nu imi canta sa de frumos. Atunci mi se parea ceva asa de linistitoare, imi facea placere sa o aud.... Acum imi pare rau ca o auzeam, imi pare rau ca nu o opream deoarece de fiecare data cand ea inflorea in mine, ea putrezea. Mereu canta acest cantec cand ploua afara sau viscolea si noi stateam ascunsi intr-o scara de bloc sau intr-un loc adapostit, mereu canta acest cantec cand era singura, mereu canta acest cantec cand fugea de acasa, mereu canta acest cantec cand ne plictisea mereu canta acest cantec cand era trista... Mereu canta acest cantec iar eu nu imi dadeam seama, mereu canta si eu zambeam... Mereu suferea iar eu ma bucuram. Ma bantuie inganatul ei trist.... mirosul ei.... atingerea ei.... chipul ei trist... inca nu imi vine a crede cat de ignorant eram, om patetic in vierme scarbos, eu eram infectia ei. Oare de cate ori nu mi-a cerut ajutorul iar eu nu i l-am oferit. Doamne ai putea sa o faci sa ma ierte? Macar acum, sa ii aud vocea ei spunandu-mi "nu-i nimic, nu stiai, te iert" chiar daca ea nu a fost suparata niciodata pe mine, chiar daca ea ma intelegea, te rog ... pentru a ma ierta eu, vreau sa aud aceste cuvinte. Pana si acum, in aceste momente, tot ca un egoist traiesc... Incercand sa imi misc mainile pentru a-mi cauta pachetul de tigari am inceput sa ingan acel cantec.

Atunci a fost prima data cand i-am auzit cantecul... probabil cand si am cunoscut-o intradevar. Niciodata nu mi-au mers dorintele cum trebuie, niciodata nu am fost fericit in urma unei dorinte indeplinite, dorintele mele aveam mereu tendinta de a se intoarce impotriva mea, asa s-a intamplat si in acea seara, cand chinul parea sa se sfarseasca, totul avea defapt sa inceapa, pasul meu inainte a fost defapt o groapa. Pentru mine o cazatura pentru broaste libertate pentru mine pedeapsa pentru ele motiv de bucurie. Oare de ce era asa intoarsa impotriva mea soarta? Am ramas blocat vazand toate acele broaste zburdand libere in jurul meu.... Am tresarit un pic sarind dupa una sa o prind dar am ratat intentionat deoarece in ultima secunda mi se facuse scarba de ele. Florin si George au inceput sa alerge dupa ele din nou dar de data asta injurandu-ma pasional. Ma uram, in timp ce alergam dupa ele cred ca imi dadura o lacrima sau doua, nu imi dadeam seama, eram mult prea suparat pe propria-mi existenta. Amalia alerga si ea dupa broaste, dar ea nu ma injura, nici macar nu parea suparata, dar alerga dupa ele plina de viata, foarte serioasa, urmarind-o cum dispare  in niste tufisuri de pe marginea strazii, hipnotizat de imagginea ei nu observ pumnul ce ma fulgera aruncandu-ma la pamant aproape instant. Nu m-a durut, dar imi simteam fata arzand in locul lovit, apoi am primit un sut in zona ficatului, durere a carui putere am resimtit-o din plin, un gemet infundat a iesit din gatul meu si aproape ca mi-au iesit si ochii. Simteam o durere chinuitoare si imi venea sa vomit, chircindu-ma de durere nu am mai primit dect cateva injuraturi apoi cei doi au disparut urmariti de furia Amaliei. Nu a durut mult pana ce ea s-a intors la mine fara a ii prinde. Durerea aproape imi trecuse dar am ramas in aceeasi pozitie uitandu-ma in gol. Imi era prea rusine si ma simteam prea secat pentru a ii mai vorbi. Ea se aseaza pe genunchi langa mine si imi trage capul in poala ei. A dorit sa imi intoarca capul inspre ea sa imi vada fata dar eu am rezistant intorcandu-mi intr-o parte holbandu-ma la un copac de pe marginea strazii, atunci ea a incetat sa mai insiste si a stat asa cu mine punandu-mi mana pe umar. Atunci a fost prima data cand i-am auzit cantecul, cantecul ce m-a fermecat si mi-a alinat durerea, probabil ca pe ea o durea mai rau ca pe mine. Oare s-o invinovatii pentru ce mi s-a intamplat? Oare ii era doar mila? Sau se juca cu mine? Nu imi dadeam seama, dar un lucru stiam... Imi placea vocea ei, doram mangaierea ei, adoram aerul din jurul meu si racoarea de afara, imi venea sa plang de fericire, nimeni nu imi mai acordase atata grija pana acum, nici macar parintii mei, dar nu ma puteam asteptam la asa ceva de la ei, nici macar nu erau parintii mei adevarati, nu aveau nici o obligatie sa fie draguti cu mine, au facut mai mult decat trebuia deja. Pentru un motiv anume stand in poalele ei ascultandu-i cantecul m-am simtit foarte relaxat, o amintire ciudata, intetosata, insitita de un sentiment de acasa imi aparuse in minte, nu imi dadeam seama unde eram sau cu cine eram in ea, erau niste locuri si persoane uitate, dar eram fericit atunci, era soare, frumos afara un pic racoare si vedeam niste blocuri, probabil ca era o primavara devreme pe la ora 4 prbabil, soarele aproape apunea, cerul era senin si aerul inmiresmat. Dar cand o adiere usoara, dulce imi bate in fata ma trezesc la realitate. Era dimineata iar ea inca statea cu mine, eram pe o banca  tot cu capul pe picioarele ei, nu stiu cat timp trecuse, dar ei mei sigur ma asteptau furiosi, si am ratat mersul la scoala. Deschizandu-mi ochii pentru o clipa ii vad forma capului si o data cu caderea pletelor sale peste fata mea sunt orbit de soarele puternic ce de afla deasupra ei. Aerul in ace moment era foarte diferit fata de cel de aseara. Aveam un mis sentiment de deja vu, imi placea intr-o oarecare masura, dar gandul la urmarile actiunilor mele de aseara si a faptului ca ai mei au aflat ma privau de acea bucurie. Inca o data incerc sa imi deschid ochii si acum o vad pe Amalia.
"Neata" imi spune ea zambind, eram prea bezmetic pentru a ii raspunde, tot ce faceam era sa stau si sa ma uit la ea si ea la mine. Ma simteam foarte surprins vazand-o pe ea standu-mi alaturi in acea dimineata, ma simteam bine, "Mi-au amortit picioarele" imi spune ea cu o voce calma
"Imi pare rau!" ii raspund ridicandu-ma de pe picioarele ei ramanand tacut langa ea.
"Ti-a placut?" ma intreaba ea cu scopul de a ma tachina
"C-ce?" ma balai eu rosindu-ma in obraji
"Ai dormit bine..." continua ea incepand sa isi legene picioarele.
"D-da..." ii raspund cu ezitare
"Salivezi in somn" declara ea zambind
"Aaah iarta-ma!!!" ma panic eu murind de rusine
"Hahaha... nu-i nimic! Si asa, minteam!" recunoaste ea razand cu gura pana la urechi, era draguta in timp ce radea. Stiam ca nu trebuia sa o fac. dar ma simteam prost.
"Cat e ceasul?"
"Sapte" imi raspunde ea. Eu nu mai continui cu nimic, ramandand tacut meditand asupra situatiei, imi era teama de ce facusem si de ce va urma, nu mai facusem asa ceva niciodata, nu mai fugisem niciodata asa de acasa si nu chiulisem niciodata de la scoala. Mi-am incalcat promisiunea de a nu ii supara niciodata pe ai mei, ma simteam slab, vinovat, imi era teama... "Unde vrei sa mergem?" ma intreaba ea dandu-se jos de pe banca intrerupandu-mi meditatie, probabil ca stia la ce ma gandeam in acel moment. Mirosea a primavara.